Lila Tuș: Bilete anonime

Cinematograful ARTA era după colț de liceu și filmele de joi după-amiaza începeau exact la ora potrivită. Suficient de devreme încât să ajung acasă ca și când nu chiulisem de la franceză, și suficient de târziu încât să prind începutul dacă mă scuzam de la mate în ultimele zece minute pe motiv că mi-e rău. Făceam asta cam o dată pe lună. Nu-mi amintesc ce filme am văzut, nici n-am ajuns vreo mare cinefilă. Chiulitul era chestie de supraviețuire pe sfârșit de liceu de sfârșit de ani 90, când totul în jur se topise deja și nu mai rămăsese nimic solid: nici familii, nici învățătură, nici viitor. Filmele mă amăgeau că o să fie cândva bine ca în filme, ceea ce e poate aspectul lor cel mai bun și cel mai rău. Pe de o parte, îți clătesc mintea și mai suporți câte ceva. Pe de alta, îți vând un vis năruit a priori. Dar eu nu știam asta pe atunci. Mă încântau atât de tare escapadele mele de obicei solitare, încât uneori simțeam nevoia să-mi împart bucuria. Când se anunța vreun film eveniment, luam din timp câte două bilete pentru proiecția de la ora chiulului. Pe unul îl foloseam eu, iar pe altul îl trimiteam anonim prin poștă cuiva din trecutul sau din prezentul meu de liceană. Locurile din cinematograf nu erau fixate pe bilet, așa că nu ne nimeream niciodată alături. Astfel, am observat că, dacă le trimiți un bilet cadou, chiulesc fără excepție toți destinatarii.