La cinema, la Cluj, în secolul trecut

[...]

Saltul calitativ s-a produs în 1968, când am ajuns să învăţ la Liceul Emil Racoviţă, aflat la doi paşi de cinematograful care anterior se numise Tineretului, dar de curând fusese redenumit Arta şi, odată cu numele, i-a fost schimbat şi profilul.

În acele timpuri de relativă relaxare şi deschidere către Occident, se importau şi altfel de filme, care ne îndemnau să aprofundăm cele văzute, să descifrăm tâlcul, să învăţăm să privim dincolo de imagini, să ascultăm dincolo de dialoguri şi, mai ales, de tăceri. De obicei miercuri chiuleam de la ultima oră (de muzică) şi ne duceam la film, la cinematograful Arta, aflat în incinta unuia dintre edificiile emblematice din centrul Clujului: Palatul Sebestyén (de-acum naţionalizat).

Sala (poate cea mai frumoasă din Cluj) semăna cu un teatru de buzunar, judecând după scena din faţa ecranului (unde odinioară era amplasat pianul care acompania filmele mute) încadrată de ghirlande de frunze aurii, stâlpii decoraţi cu romburi care flancau rândurile de scaune şi tavanul casetat pe care regăseai aceleaşi romburi. Chiar dacă zugrăveala se decolorase, ambianţa vădea eleganţa de odinioară.

În binecuvântații ani de liceu (1968-1971) am vizionat la Cinema Arta filme precum: Blow Up, Anul trecut la Marienbad, am admirat-o pe Julie Christie în Billy mincinosul şi Mesagerul, am urmărit fascinată filmele lui Antonioni: Aventura, Noaptea, Eclipsa şi Deşertul Roşu, dar şi Cuţitul în apă, în regia lui Roman Polanski. Erau filme care ne dădeau de gândit, pe care le disecam apoi în discuţii care durau zile întregi. Tot aici am văzut şi câteva filme româneşti care merită amintite, Duminică la Ora 6 şi Răutăciosul adolescent [...]

Extras articol: La cinema, la Cluj, în secolul trecut